Daca nu mai simte pentru mine ce simt eu pentru ea, asta ar fi de o mie de ori mai rau chiar decat ura ei.Ar fi un iad.Si acest iad il traiesc.De mult nu ma mai iubeste...Si unde se sfarseste dragostea,acolo incepe ura.Nu cunosc deloc strazile astea.Niste dealuri,si case langa case,si in case stau oameni si iar oameni.Sant atat de multi,fara numar,si toti traiesc si se urasc unii pe altii.Ei si ce-i cu asta?
Dar oare nu suntem toti aruncati pe lume numai ca sa ne uram si sa ne chinuim pe noi insine si pe altii?
Nu-mi pot inchipui nici o situatie in care viata sa nu fie un chin pentru mine,ca noi oamenii suntem nascuti ca sa ne chinuim si ca toti o stim si vesnic nascocim mijloace ca sa neamagim.Dar ce-i de facut cand vezi adevarul?
Ratiunea a fost data omului tocmai ca sa scape de ceea ce il supara.
Ce alt motiv aveam,cand am venit sa o vad,decat sa o vad?O singura data in viata,o singura scanteie se transforma in incendii,o singura data din adancuri izbucneste vulcanul de pucioasa,o singura data scanteiaza fulgerul ce nimiceste tot ce intalneste.O singura data o gura de tun risipeste moartea,o singura data iubirea,mai mult decat aceste flacari, mina, incendiu, tun si fulger sa doboare, sa arda, sa minuneze si sa raneasca?
Iubirea ce a fost la inceput umbra,moliciune, desfatare si scanteie, este acum incendiu, uimire, fulger si furtuna.
"Acum vad cat de mult vor zace zilele noastre sub semnul noptii"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu